Îngerul păzitor

«Mă găseam într-una dintre străduţele de lângă Porta Palazzo. Mergeam acolo să căutăm de lucru pentru că la 12-13 ani eram majori şi trebuia să ne câştigăm existenţa.
Acela nu era locul cel mai potrivit pentru un preot, dar don Bosco îi cunoştea câte puţin pe toţi şi nu prea făcea caz de etichetă. Eu l-am întâlnit acolo.
Când m-a văzut mi-a venit în întâmpinare ţinând în mână o nucă şi privindu-mă fix în ochi. Avea un zâmbet şiret… şi buzunarele îi erau întotdeauna pline de arahide, castane, nuci, migdale şi alte bunătăţi. Mergea să se aprovizioneze pe la negustori şi după aceea se învârtea printre bănci şi acrobaţi, în căutare de… tinere mierle.
A venit la mine şi a spart nuca, aşa, între două degete, apoi mi-a dat să mănânc miezul.
– Ce faci aici?
– Aştept să găsesc ceva de muncă.
– Ce ştii să faci?
– Câte puţin din orice. Învăţ repede.
– Părinţii tăi cu ce se ocupă?
– Au murit de mult.
Când a aflat de situaţia mea, don Bosco a rămas puţin pe gânduri, mestecând ceva, apoi m-a prins de umăr, cum am văzut că făcea şi cu alţii, şi m-a întrebat:
– Nu ţi-ar plăcea să vii la mine?
– Ce să fac?
– Să stai: să înveţi ceva, o meserie.
– Şi încă cum, bineînţeles că aş fi bucuros.
– Atunci vino, nu-i departe.
M-am luat după el ca un căţeluş.

Ajunşi la poartă, înainte de a traversa curtea, a strigat cu putere:
– Mamă, vino repede. Vino să vezi cine e aici.
A chemat-o ca şi cum ar fi fost vorba de o rudă, un fiu sau un prieten drag ce le sosise în casă. Apoi l-a strigat pe Domenico. În acele momente dragi eu i-am cunoscut pe mama Margherita şi pe Domenico Savio, cu care eram de-o vârstă şi venise cu trei sau patru săptămâni înaintea mea.
Din clipa aceea, Oratoriul a devenit casa mea, şi don Bosco tatăl meu.
Viaţa la Oratoriu! Câtă fericire! Ar fi imposibil să o pot uita! Mie mi-a mers foarte bine, mai bine decât multor altora şi vă voi spune imediat de ce.
Don Bosco avea obiceiul să pună câte un băiat bun să facă pe îngerul păzitor pentru alt băiat mai neascultător şi «vioi», iar eu eram unul dintre aceştia, dacă am avut norocul să aibă grijă de mine tocmai Domenico.
Ne împrietenisem atât de mult, că mergeam tot timpul să-l caut; mă ţineam după el, mă jucam şi învăţam cu el… Iar Domenico mă ajuta în toate, îmi dădea sfaturi, cu condiţia să mă comport cum se cuvine, şi să nu mai fac ştrengării ca pe vremea când dădeam târcoale pe la Porta Palazzo. Eram ca doi fraţi.