don Bosco și holera din 1854

Vara lui 1854 a adus un flagel cumplit: holera. Epidemia, care o dată la câţiva ani pustia sate şi oraşe, a cuprins mai întâi Liguria, unde a făcut 3000 de victime. Pe 30-31 iulie s-au înregistrat primele cazuri la Torino.

Formele bolii erau binecunoscute: vomă şi diaree, deshidratare, sete intensă, crampe musculare violente. În peste 50 la sută din cazuri boala era incurabilă, sfârşindu-se prin moarte.
Zona cea mai puternic afectată din Torino a fost, după cum era uşor de prevăzut, Borgo Dora, cartierul cel mai poluat şi mai murdar, care se afla lângă Valdocco. Într-o lună s-au înregistrat 800 de bolnavi şi 500 de morţi.

S-au ţinut examenele înainte de data stabilită şi şcolile s-au închis cu o lună înainte de termen. Au fost curăţate camerele, sălile, paturile şi s-a îmbunătăţit hrana.

Dar puţini erau cei curajoşi care se ofereau să îngrijească bolnavii. Atunci don Bosco, după ce muncise acolo mai multe zile împreună cu alţi preoţi, li s-a adresat tinerilor. Le spuse că primarul făcea apel la oamenii cei mai buni din oraş să devină infirmierii bolnavilor de holeră. Dacă vreunul vroia să i se alăture în acea operă milostivă, îi mulţumea în numele Domnului. «Paisprezece tineri s-au oferit voluntari, gata să-i împlinească dorinţa… după câteva zile le-au urmat exemplul alţi treizeci».
Au fost zile toride, pline de oboseală, de pericole, în care se respira un aer încărcat de miasme.

Când holera a luat sfârşit, au putut fi număraţi morţii: 1248 la Torino, 320.000 în Italia. Sfârşitul stării de necesitate a fost declarat pe 21 noiembrie.
Din cei 44 de voluntari de la Oratoriu, nici unul nu s-a îmbolnăvit de holeră. 

Dar o nouă dramă lovea oraşul: cea a copiilor orfani. Erau peste o sută, îngrămădiţi în «magazia» de la San Domenico. Într-un act de credinţă şi de dragoste creştinească mai mare decât posibilităţile sale materiale, don Bosco a luat 20 de orfani pe care i-a adus la Oratoriu.