Dragi copii și părinți
În mod normal, acum la noi în curte erau foarte mulți copii și animatori dar, în urma reglementărilor cauzate de COVID19, vă anunțăm că Vara Împreună nu se va organiza în acest an.
În urma măsurilor de relaxare de pe 15 iunie, vom putea să reluăm activitățile de vară, dar cu anumite restricții, cum ar fi: măsuri sporite de igienă, distanțare fizică și numărul maxim de persoane care poate fi într-un spațiu închis.
În acest sens, vă anunțăm că începând cu data de 22 iunie 2020 vom începe programul numit O altfel de Vară. Acesta va fi compus din pachete de activități de câte o săptămână.
Pentru început vor putea participa la acest program doar:
- copiii din cadrul afterschoolului „Clubul lui don Bosco”;
- copiii beneficiari ai Centrului de zi „Dominic Savio”;
- copiii din grupul ADS;
- copiii partenerilor noștri.
În măsura în care ne va fi permis, vom mări numărul de locuri disponibile.
Programul va fi de la 8.00 până la 16.00.
Costul va fi de
- 130 lei cu prânzul la pachet (adus de acasă)
- 180 lei cu prânzul la catering.
Vă mulțumim pentru înțelegere!
În aceste vremuri complicate, dorim să contribuim la formarea animatorilor ADS (și tuturor celorlalți interesați) cu un pasaj din viața lui don Bosco și un îndemn de a acționa AZI!
Vom face în fiecare zi o astfel de postare, până în ora 11.00 – așa veți avea timp până seara să puneți în practică angajamentul!
don Bosco ne povestește
«Mă găseam într-una dintre străduţele de lângă Porta Palazzo. Mergeam acolo să căutăm de lucru pentru că la 12-13 ani eram majori şi trebuia să ne câştigăm existenţa.
Acela nu era locul cel mai potrivit pentru un preot, dar don Bosco îi cunoştea câte puţin pe toţi şi nu prea făcea caz de etichetă. Eu l-am întâlnit acolo.
Când m-a văzut mi-a venit în întâmpinare ţinând în mână o nucă şi privindu-mă fix în ochi. Avea un zâmbet şiret… şi buzunarele îi erau întotdeauna pline de arahide, castane, nuci, migdale şi alte bunătăţi. Mergea să se aprovizioneze pe la negustori şi după aceea se învârtea printre bănci şi acrobaţi, în căutare de… tinere mierle.
A venit la mine şi a spart nuca, aşa, între două degete, apoi mi-a dat să mănânc miezul.
– Ce faci aici?
– Aştept să găsesc ceva de muncă.
– Ce ştii să faci?
– Câte puţin din orice. Învăţ repede.
– Părinţii tăi cu ce se ocupă?
– Au murit de mult.
Când a aflat de situaţia mea, don Bosco a rămas puţin pe gânduri, mestecând ceva, apoi m-a prins de umăr, cum am văzut că făcea şi cu alţii, şi m-a întrebat:
– Nu ţi-ar plăcea să vii la mine?
– Ce să fac?
– Să stai: să înveţi ceva, o meserie.
– Şi încă cum, bineînţeles că aş fi bucuros.
– Atunci vino, nu-i departe.
M-am luat după el ca un căţeluş.
Ajunşi la poartă, înainte de a traversa curtea, a strigat cu putere:
– Mamă, vino repede. Vino să vezi cine e aici.
A chemat-o ca şi cum ar fi fost vorba de o rudă, un fiu sau un prieten drag ce le sosise în casă. Apoi l-a strigat pe Domenico. În acele momente dragi eu i-am cunoscut pe mama Margherita şi pe Domenico Savio, cu care eram de-o vârstă şi venise cu trei sau patru săptămâni înaintea mea.
Din clipa aceea, Oratoriul a devenit casa mea, şi don Bosco tatăl meu.
Viaţa la Oratoriu! Câtă fericire! Ar fi imposibil să o pot uita! Mie mi-a mers foarte bine, mai bine decât multor altora şi vă voi spune imediat de ce.
Don Bosco avea obiceiul să pună câte un băiat bun să facă pe îngerul păzitor pentru alt băiat mai neascultător şi «vioi», iar eu eram unul dintre aceştia, dacă am avut norocul să aibă grijă de mine tocmai Domenico.
Ne împrietenisem atât de mult, că mergeam tot timpul să-l caut; mă ţineam după el, mă jucam şi învăţam cu el… Iar Domenico mă ajuta în toate, îmi dădea sfaturi, cu condiţia să mă comport cum se cuvine, şi să nu mai fac ştrengării ca pe vremea când dădeam târcoale pe la Porta Palazzo. Eram ca doi fraţi.
Angajamentul zilei
De cine voi avea grijă astăzi?
În aceste vremuri complicate, dorim să contribuim la formarea animatorilor ADS (și tuturor celorlalți interesați) cu un pasaj din viața lui don Bosco și un îndemn de a acționa AZI!
Vom face în fiecare zi o astfel de postare, până în ora 11.00 – așa veți avea timp până seara să puneți în practică angajamentul!
don Bosco ne povestește
Pe 30 octombrie trebuia să fiu în seminar. Puţinele lucruri pe care le aveam erau pregătite. Spre dimineaţă, foarte devreme, am plecat înspre Chieri şi, în seara aceleiaşi zile, intram în seminar.
Am salutat superiorii, m-am urcat în cameră pentru a-mi pregăti patul şi, împreună cu prietenul meu Garigliano, am făcut, de curiozitate, un lung ocol prin dormitoare şi holuri, prin curte. De pe un zid un ceas solar ne-a dat primul salut. Avea înscrise aceste cuvinte: „Afflictis lentae, celeres gaudentibus horae” (Pentru cei mâhniţi timpu-i zăbavnic, pentru cei ce se bucură e grăbit.). I-am spus lui Garigliano:
– Iată programul nostru! Să fim veseli, şi timpul va trece în grabă. Să ne împlinim mereu datoriile!
Angajamentul zilei
Răspunde sincer și acționează dacă este cazul: tu îți umplii timpul sau ți-l organizezi?
În aceste vremuri complicate, dorim să contribuim la formarea animatorilor ADS (și tuturor celorlalți interesați) cu un pasaj din viața lui don Bosco și un îndemn de a acționa AZI!
Vom face în fiecare zi o astfel de postare, până în ora 11.00 – așa veți avea timp până seara să puneți în practică angajamentul!
don Bosco ne povestește
În primii patru ani. de când am plecat din satul meu, a trebuit să învăţ pe cont propriu cum să mă port cu colegii. În mintea mea i-am împărţit în trei categorii: buni, indiferenţi şi răi. Pe cei răi, de îndată ce-i depistam, îi evitam cu stricteţe şi pentru totdeauna. Indiferenţii mi-i apropiam, dacă era nevoie, şi-i tratam cu respect. Pe cei buni încercam să mi-i fac prieteni şi îi tratam cu familiaritate.
La început, în oraş, nu cunoşteam pe nimeni. Mă ţineam, aşadar, la o oarecare depărtare faţă de toţi. A trebuit, totuşi, să lupt pentru a nu deveni sluga nimănui. Unul vroia să mă ducă la teatru, un altul să-mi joc banii, un altul să înot în râu. Un ins vroia să mă atragă într-o bandă care fura fructe din grădini şi de pe câmp. Un oarecare a fost aşa de neruşinat, încât mi-a cerut să fur un lucru de valoare din casa gazdei. M-am descotorosit de aceşti colegi fără caracter evitând cu rigurozitate tovărăşia lor îndată ce, uşor-uşor, descopeream din ce aluat sunt făcuţi. Spuneam tuturor că mama mă încredinţase gazdei şi că, din dragoste pentru mama, nu puteam să merg nicăieri fără permisiunea doamnei Lucia.
Această dependenţă voluntară de doamna Lucia mi-a adus şi o valoroasă sumă de bani. Văzând că se poate încrede în mine, mi l-a încredinţat pe fiul ei. Era o fire neastâmpărată, îi plăcea foarte mult joaca şi foarte puţin să înveţe. Chiar dacă era cu o clasă înaintea mea, mama sa m-a rugat să fac cu el ore de pregătire.
L-am tratat ca pe un frate. Cu blândeţe, jucându-mă cu el, am reuşit să-l duc în biserică să se roage. În şase luni a devenit un altul. La şcoală a reuşit să-şi mulţumească profesorii şi să ia note bune. Mama sa a fost aşa de mulţumită, încât mi-a anulat chiria lunară.
Angajamentul zilei
Distanța nu trebuie să fie un element care să „răcească” prieteniile.
Azi voi fi mai aproape de prieteni – chiar și online!
În aceste vremuri complicate, dorim să contribuim la formarea animatorilor ADS (și tuturor celorlalți interesați) cu un pasaj din viața lui don Bosco și un îndemn de a acționa AZI!
Vom face în fiecare zi o astfel de postare, până în ora 11.00 – așa veți avea timp până seara să puneți în practică angajamentul!
Din viața lui don Bosco
În timp ce intram la clasă, mulţi preferau să joace lapte acru. Elevii cei mai dozordonaţi şi mai puţin silitori erau campionii acelui joc periculos. Un băiat, venit de puţin timp, de vreo 15 ani, în acea dezordine se aşeza liniştit în bancă, deschidea cărţile şi învăţa. Se părea că nici nu aude gălăgia.
Câte unul a început să-l privească chiorâş. Mai îndrăzneţ decât ceilalţi, cineva s-a dus aproape de el, l-a prins de mână şi i-a strigat:
– Vino să joci şi tu lapte acru.
– Nu ştiu. Nu am mai jucat aşa ceva, i-a murmurat.
– Vei învăţa acum. Ori vii, ori te fac să vii luându-te la palme.
– Poţi să mă loveşti dacă vrei, dar eu nu vin.
Prost crescut, celălalt l-a apucat de o mână şi, după aceea, i-a ars două palme care au răsunat în toată şcoala. Mi-am simţit sângele fierbând în vine. Aşteptam ca cel jignit să se răzbune pe drept, cu atât mai mult cu cât era mai înalt şi mai puternic. În schimb, nimic. Cu faţa roşie, aproape vânătă, i-a aruncat o privire compătimitoare acelui nemernic şi i-a spus:
– Eşti mulţumit? Acuma lasă-mă în pace. Te iert.
Am rămas impresionat: atitudinea lui era eroism adevărat. Am încercat imediat să aflu numele acelui tânăr: era Luigi Comollo, “băiatul sfânt”.
Din acel moment l-am avut mereu ca prieten apropiat. Pot să zic că de la el am învăţat să trăiesc ca un adevărat creştin. Ne-am înţeles şi stimat de la început. Aveam nevoie unul de celălat: eu de ajutorul spiritual, el de cel material. Este adevărat că Luigi, foarte timid, nu îndrăznea nici măcar să se apere împotriva insultelor şi a răutăţii celorlalţi. Eu, în schimb, pentru curaj şi putere eram respectat de toţi, chiar şi de cei mai mari decât mine.
Într-o zi, câţiva vroiau să-l înjosească şi să-l umilească pe Luigi şi pe Antonio Candelo, un alt băiat cumsecade. Am strigat să-i lase în pace dar nu m-au ascultat. Au început să zboare insulte, şi eu:
– Cine mai înjură o dată va trebui să-şi facă socotelile cu mine!
Cei mai înalţi şi mai needucaţi au făcut zid înaintea mea, în timp ce două palme plesniră pe faţa lui Luigi. N-am mai văzut nimic înaintea ochilor, m-am lăsat prins de mânie. Pentru că nu puteam să iau în mână un băţ sau un scaun, am strâns cu mâinile de umeri pe unul dintre ei şi, folosindu-l ca pe o măciucă, am început să-i lovesc pe ceilalţi. Patru au căzut la pământ, ceilalţi au fugit urlând.
Chiar atunci a intrat profesorul şi, văzând mâini şi picioare fluturând în mijlocul unui vacarm ca din cealaltă lume, a început să ţipe şi să împartă palme în dreapta şi în stânga.
Liniştită un pic furtuna, a cerut să i se povestească cauza dezordinii şi, aproape fără să ne creadă, a cerut să repet scena. Atunci a început să râdă; râseră şi ceilalţi iar profesorul a uitat să mă pedepsească.
Dar o lecţie tot mi-a dat-o Luigi, imediat ce a reuşit să-mi vorbească între patru ochi.
– Ioan, mi-a spus, puterea ta mă înspăimântă. Dumnezeu nu ţi-a dat-o ca să faci rău colegilor. El vrea să iertăm, să ne iubim, să facem bine celor care ne vor răul.
Avea o bunătate, într-adevăr, de necrezut. Am sfârşit abandonându-mă cuvintelor sale şi m-am lăsat condus de el.
Angajamentul zilei
Noi avem talente și capacități ce abia așteaptă să fie descoperite și folosite pentru a face binele.
Eu ce fac cu ele? Le folosesc pentru a face binele?
În aceste vremuri complicate, dorim să contribuim la formarea animatorilor ADS (și tuturor celorlalți interesați) cu un pasaj din viața lui don Bosco și un îndemn de a acționa AZI!
Vom face în fiecare zi o astfel de postare, până în ora 11.00 – așa veți avea timp până seara să puneți în practică angajamentul!
Din viața lui don Bosco
Pe 5 iunie 1841, Giovanni Bosco este hirotonit preot de către arhiepiscopul oraşului Torino, Luigi Fransoni. Devine «don Bosco», un tânăr ce-şi caută drumul în viaţă. Nu este un fel de a spune. Potrivit unei statistici din 1831, la Torino la o populaţie de 117.072 de locuitori sunt 851 de preoţi, adică unul la 137 de persoane. Prea mulţi. Să ajungi preot pe vremea aceea însemna să rişti să nu găseşti de lucru. Preocuparea atâtor tineri preoţi era aceea de a căuta un loc de muncă, de a începe o carieră. Mulți deveneau «preoţi de familie», învăţători sau funcţionari comunali. Unii se dedau politicii şi vieţii de cafenea; tăifăsuind printre pahare, ei puneau ţara la cale în anturajul bârfelor de tot felul.
Ajuns preot, ce va face oare don Bosco? El vrea să se consacre tinerilor săraci şi dezmoşteniţilor soartei, dar aceştia nu se află la uşa lui să stea să-l aştepte. Cum era obiceiul pe vremea aceea, atunci când un preot vrednic şi sărac absolvea seminarul, prietenii făceau tot ce la stătea în putinţă să-i găsească un post bun. O familie de nobili genovezi îl solicită astfel pe Giovanni ca preceptor. În acelaşi timp, i se propune să fie capelan la Morialdo.
Intervenţiile în favoarea lui don Bosco sunt caracterizate de preocuparea de a fi bine retribuit, salariul său urmând să recompenseze eforturile financiare făcute de familia sa pentru a-l da la şcoală. Dar mama Margherita i-a vorbit cu duritate mezinului său: «Dacă din nenorocire vei ajunge bogat, eu nu voi mai pune niciodată piciorul în casa ta» (MB. 1,296). Această adevărată creştină înţelege că dacă Giovanni al ei se va folosi de slujba de preot ca să se îmbogăţească, va fi un ratat.
Ca să-şi curme ezitările, don Bosco merge la Torino să se sfătuiască cu don Cafasso şi-l întreabă: «Ce trebuie să fac?» Iar preotul acela cu doar patru ani mai mare decât el, îi răspunde: «Lăsaţi totul şi mergeţi la Colegiu – continuați să studiați, învăţaţi să fiţi preot cu adevărat». Nici acesta nu este un fel de-a spune. Cine ieşea din seminar, cu greu ştia să-şi îndeplinească cum se cuvine obligaţiile de preot, în noile vremuri.
Angajamentul zilei
De azi voi încerca să trăiesc în adevăt pentru a fi un adevărat fiu, un adevărat elev, un adevărat prieten!
